Aflăm în fiecare an că numărul accidentelor rutiere produse în România este unul îngrijorător. Potrivit unor statistici recente, numărul accidentelor grave s-a redus semnificativ în ultimii 3 ani (de la peste 4.400 în prima jumătate a anului 2019, la puțin peste 2.500 în prima jumătate a anului 2021).  Totuși, aceleași statistici arată că numărul deceselor a crescut în aceeași perioadă, chiar dacă accidentele au fost mai puține. Acest fapt sugerează că accidentele de circulație din România, deși se produc mai rar, sunt din ce în ce mai grave.

În acest context, este necesar să clarificăm opțiunile legale pe care o victimă dintr-un astfel de eveniment rutier nefericit le are pentru a-și repara prejudiciul ce i-a fost cauzat în urma accidentului.

În primul rând, ca urmare a oricărui accident cu victime se deschide un dosar penal pe rolul Parchetului competent de pe raza căruia a avut loc accidentul, pentru a se clarifica împrejurările în care acesta s-a produs și pentru a se stabili cine se face vinovat de producerea lui. În cadrul acestui dosar se fac cercetări din oficiu, pentru a se stabili dacă fapta care a produs evenimentul constituie sau nu infracțiune.

Astfel, ne aflăm în prezența unei infracțiuni, de regulă, în următoarele situații:

1. ucidere din culpă – infracțiune prevăzută de art. 192 C. pen. – atunci când cel puțin una dintre victimele accidentului a decedat
2. vătămare corporală din culpă – infracțiune prevăzută de art. 196 C. pen – unde se delimitează mai multe situații:

1)  fapta constituie întotdeauna infracțiune atunci când cel vinovat de producerea accidentului se afla sub influența băuturilor alcoolice sau a unor substanțe psihoactive ori dacă cel vinovat desfășura o activitate ce constituie prin ea însăși infracțiune (ex: conducea fără permis), indiferent de numărul de zile de îngrijiri medicale necesare victimelor pentru vindecare sau de alte consecințe ale accidentului;

2) dacă persoana vinovată nu se afla în una din situațiile de la pct. 1, fapta constituie infracțiune doar atunci când urmările pe care accidentul le-a produs sunt dintre cele prevăzute de art. 194, alin. (1) C. pen., respectiv aceasta a cauzat:

– o infirmitate

– leziuni ce au necesitat mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare

– un prejudiciu estetic grav și permanent

– avortul

– punerea în pericol a vieții victimei

O chestiune ce prezintă interes în enumerarea de mai sus este termenul de „zile de îngrijiri medicale”. Așa cum se arată în literatura de specialitate, numărul de zile de îngrijiri medicale reprezintă un indicator al gravității leziunilor traumatice și nu o contabilizare propriu-zisă a zilelor de îngrijire medicală suportate în total de victimă. Numărul de zile de îngrijiri medicale este stabilit de medicul legist și este probat de certificatul medico-legal emis în acest sens. De regulă, nu se poate face proba numărului de zile de îngrijiri medicale în alt mod decât pe baza certificatului medico-legal,

Celelalte cazuri, deși susceptibile de discuții largi în practică (de exemplu aprecierea asupra producerii unui prejudiciu estetic grav și permanent), nu impun discuții în acest material, întrucât sunt relativ ușor de înțeles în sensul lor general și vor fi clarificate de la caz la caz în fiecare situație, pe baza probelor administrate în cauză.

Astfel, în cazul în care leziunile din accident au fost cauzate ca urmare a unei infracțiuni (ne aflăm în una din situațiile de mai sus), victima are dreptul să solicite repararea prejudiciului pe care l-a suferit direct în procesul penal, prin constituirea ca parte civilă. În concret, victima are posibilitatea de a formula o cerere adresată procurorului în faza de urmărire penală sau instanței în faza de judecată, prin care să arate natura și întinderea prejudiciului pe care l-a suferit (material și/sau moral), suma pe care o solicită pentru repararea lui (în cazul prejudiciului material, suma va fi, de regulă, egală cu costurile de tratament și alte pierderi patrimoniale suferite, iar în cazul prejudiciului moral, suma va fi cuantificată ca și un echivalent în bani al suferințelor psihice suferite de victimă) și probele pe care se sprijină această cerere.

Foarte important de menționat este termenul până la care victima se poate constitui parte civilă în procesul penal: potrivit art. 20, alin. (1) C. proc. pen., constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătorești. În termeni foarte generali, acest moment înseamnă, de regulă, primul termen din faza de judecată.

De asemenea, amintim că în cazul în care accidentul a produs moartea unei persoane, acțiunea civilă poate fi pornită de succesorii acesteia, în același termen și în aceleași condiții ca și victima directă a infracțiunii.

În continuare, victima sau succesorii acesteia va/vor avea calitatea de parte civilă în dosarul penal prin care se urmărește tragerea la răspundere a autorului infracțiunii, putând exercita toate drepturile prevăzute de lege pentru a obține repararea prejudiciului suferit. După administrarea probelor și dezbaterea în fond a procesului, instanța de judecată va analiza cauza dedusă atât pe latură penală, cât și pe latură civilă, iar în cazul în care va constata vinovăția autorului infracțiunii, va pronunța o soluție prin care îi va aplica o pedeapsă penală și, de asemenea, pe latură civilă va dispune repararea prejudiciului material și moral produs părților civile, în funcție de gradul de vinovăție al autorului și de propria apreciere a instanței cu privire la cuantumul acestor prejudicii.

Care va fi, însă, soluția în cazul în care fapta care a produs accidentul rutier nu constituie infracțiune (de exemplu, victima nevoie de 20 de zile de îngrijiri medicale și nu s-au produs alte urmări dintre cele prevăzute de art. 194 C. pen.)?

Desigur, și într-o astfel de situație prejudiciul material sau moral poate fi deosebit de important, fiind firească dorința victimei de a-i fi reparat acest prejudiciu de către autorul său. De asemenea, este evident că autorul unei astfel de fapte nu poate rămâne nepedepsit, cel puțin dintr-o perspectivă patrimonială.

Într-o astfel de situație, calea pentru repararea prejudiciului suferit este o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și următoarele C. civ.

Potrivit art. 1357 C. civ: „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.

(2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.”

Un aspect foarte important este acela că și în cazul acțiunii civile vorbim de un termen-limită până la care aceasta poate fi formulată, și anume de 3 ani de la data producerii prejudiciului – termenul de prescripție extinctivă prevăzută de art. 2517 C. civ..

Ce vom face, însă, în cazul în care victima s-a constituit parte civilă în procesul penal în cursul urmăririi penale iar aceasta durează mai mult de 3 ani, însă se soluționează printr-o soluție de clasare, motivată de faptul că fapta nu constituie infracțiune?

În această situație, legiuitorul a venit cu o soluție în art. 2537 pct. 3 C. civ., unde se arată că „prescripția se întrerupe prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată până la începerea cercetării judecătoreşti (…).”

Astfel, prescripția se întrerupe pe durata cât durează procesul penal, iar în cazul în care acesta se finalizează cu o soluție de clasare, persoana prejudiciată are la dispoziție un nou termen de 3 ani, calculat de la data rămânerii definitive a soluției de clasare, în vederea formulării unei acțiuni în răspundere civilă delictuală la instanța civilă.

Având în vedere că aspectele discutate mai sus pot fi considerate cel mult o prezentare în linii largi a materiei reparării prejudiciilor produse în urma accidentelor rutiere, în materiale viitoare vom dezvolta unele dintre aceste elemente, pentru a oferi o perspectivă cât mai clară asupra subiectului.