În mass media au apărut în ultima perioadă discuții destul de aprinse referitor la o recentă propunere de modificare a Legii 143/2000 privind prevenirea și combaterea consumului ilicit de droguri (care poate fi consultată aici).

În esență, propunerea legislativă urmărește să majoreze limitele de pedeapsă pentru infracțiuni legate de droguri, inclusiv atunci când e vorba de operațiuni pentru consum propriu, astfel:

– operațiuni cu droguri de risc – închisoarea de la 3 la 10 ani (în prezent este de la 2 la 7 ani)

– operațiuni cu droguri de mare risc – închisoarea de la 7 la 15 ani (în prezent este de la 5 la 12 ani)

– operațiuni cu droguri de risc pentru consum propriu – închisoarea de la 1 la 5 ani (în prezent este de la 3 luni la 2 ani sau amenda)

– operațiuni cu droguri de mare risc pentru consum propriu – închisoarea de la 2 la 7 ani (în prezent este de la 6 luni la 3 ani)

Prin acest demers – în special prin înăsprirea drastică a pedepselor atunci când vorbim de operațiuni pentru consum propriu – politica națională privind gestionarea problemei drogurilor se îndepărtează și mai mult de la optica occidentală, care tinde spre o abordare axată pe dezincriminarea consumului, pentru a permite ca accentul să fie pus pe prevenție și protejarea sănătății, în detrimentul pedepsirii consumatorului și împingerea acestuia către periferia societății. Precedentul ne-a arătat în nenumărate rânduri că dependența nu se vindecă după gratii.

Trecând peste expunerea de motive plagiată de către inițiatorii modificării legislative menționate și care, deși plagiată, este lipsită de argumente care să justifice majorarea pedepselor astfel cum a fost propusă, observăm că, la o analiză mai atentă a abordării chestiunii drogurilor la nivel național, regăsim, în linii mari, aceeași abordare cel puțin ciudată și atunci când vorbim de alte infracțiuni care implică consumul de droguri.

Vorbim aici de infracțiunea pe care o vom aborda în rândurile următoare, și anume cea de conducere a unui vehicul sub efectul substanțelor psihoactive.  prevăzută de art. 336, alin. (2) Cod penal.

Conform normei de incriminare, conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană aflată sub influența unor substanțe psihoactive se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.

i) Ce înseamnă mai exact conducerea sub influența substanțelor psihoactive?

La o primă vedere, textul de lege pare foarte clar. Lucrurile se complică însă atunci când analizăm fiecare element al laturii obiective a infracțiunii.

– acțiunea de conducere a unui vehicul

În primul rând, este de menționat că fapta există doar atunci când făptuitorul conduce un autovehicul pe un drum public. Referitor la noțiunea de conducere, ÎCCJ a stabilit că acțiunea de conducere a unui vehicul, astfel cum este prevăzută de art. 336 din Codul penal, nu presupune în mod necesar punerea în mișcare a vehiculului prin acționarea sistemelor de autopropulsie.

În motivarea acestei concluzii, Înalta Curte a arătat că, pentru a considera că o persoană conduce un autovehicul, nu este necesar ca motorul acestuia să funcționeze, ci este suficient ca vehiculul să se deplaseze, iar acesta să fie dirijat în orice mod de către făptuitor. S-au oferit exemple precum deplasarea unui vehicul pe un drum în pantă fără a avea motorul pornit ori dirijarea unui vehicul tractat de un alt vehicul. Înalta Curte a arătat, astfel, că și in aceste situații, conducătorul auto al vehiculului tractat sau care se deplasează din inerție pe o pantă descendentă, iar motorul nu funcționează, însă acționează frânele, direcția sau semnalizarea vehiculului poate fi subiect activ al infracțiunii prevăzute de art. 336 C. pen.

– noțiunea de substanțe psihoactive

În al doilea rând, pentru a comite infracțiunea, făptuitorul care conduce autovehiculul trebuie să se afle sub influența substanțelor psihoactive. Aici lucrurile se complică și mai mult, iar întrebările sunt numeroase – ce înseamnă substanțe psihoactive? există infracțiunea și în cazul consumării unor medicamente cu efect psihoactiv prescrise de medic? la cât timp de la consum se poate aprecia că făptuitorul nu se mai află sub influența substanțelor psihoactive? cum se dovedește că făptuitorul se afla sub influența substanțelor psihoactive?

Prima întrebare a generat controverse și discuții îndelungate în literatura dedicată acestui domeniu. S-a susținut că folosirea sintagmei de „substanțe psihoactive” restrânge sfera de aplicare a normei de incriminare la categoria de substanțe la care face referire Legea nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, republicată, excluzând astfel din sfera substanțelor psihoactive drogurile de risc și de mare risc prevăzute de Legea 143/2000. În practica judiciară s-au conturat chiar și câteva soluții de achitare pe acest raționament.

Chestiunea a fost însă tranșată de către ÎCCJ, prin Decizia (DCD) 48/2021, care a stabilit că „Folosirea sintagmei «substanțe psihoactive» din cuprinsul normei de incriminare a art. 336 alin. (2) din Codul penal include, pe lângă categoria de substanțe la care face referire Legea nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, republicată, și substanțele prevăzute în conținutul Legii nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și al Legii nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanțelor și preparatelor stupefiante și psihotrope, cu modificările și completările ulterioare”.

Astfel, consumul oricăror substanțe dintre cele prevăzute de Legea 143/2000, Legea 339/2005 sau Legea 194/2011 poate atrage reținerea săvârșirii infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența substanțelor psihoactive.

A doua întrebare (care este situația consumului de medicamente cu efecte psihoactive prescrise de medic) vine în contextul în care există anumite afecțiuni pentru care se prescrie tratament cu produse precum Xanax, Adderall, ș.a.m.d.. Aceste substanțe au efect psihoactiv, astfel că se pune întrebarea dacă, ulterior consumului (legal, prescris de medic), persoana care urmează acest tratament poate sau nu să conducă autovehicule.

Răspunsul pare să fie relativ clar dacă analizăm cu atenție textul art. 336, alin. (2) C. pen., care face referire la aflarea sub efectul substanțelor psihoactive fără a distinge dacă acestea au fost administrate cu sau fără drept. Aceeași concluzie  apare și atunci când analizăm scopul normei de incriminare, și anume protejarea siguranței circulației pe drumurile publice – atât o persoană care și-a administrat o substanță psihoactivă în scop recreațional, cât și una care și-a administrat substanța în scop medical poate să producă pericol pentru siguranța traficului rutier.

Chestiunea a fost analizată succint și de către Curtea Constituțională, în considerentele Deciziei nr. 101/2019, unde a arătat că este indiferent faptul că starea conducătorului vehiculului care se află sub influența unor substanțe psihoactive este urmarea unui abuz – ceea ce presupune consumul plantelor, substanțelor și preparatelor ce conțin substanțe susceptibile de a avea efecte psihoactive în afara unei prescripții medicale – sau este urmarea uzului medical, care semnifică utilizarea pe bază de prescripție medicală, licită, a medicamentelor aflate sub controlul legislației naționale.

Prin urmare, chiar și persoana care își administrează substanțe psihoactive pe bază de prescripție medicală poate fi subiect activ al infracțiunii de conducere a unui vehicul sub efectul substanțelor psihoactive.

ii) Depistarea unei cantități oarecare de substanță în corp vs. necesitatea dovedirii că făptuitorul se afla în mod efectiv sub influența substanțelor psihoactive

Poate cel mai controversat aspect ce ține de infracțiunea prevăzută de art. 336, alin. (2) C. pen. este cel referitor la modalitatea prin care se dovedește în mod efectiv comiterea faptei. Spre deosebire de infracțiunea de conducere sub influența băuturilor alcoolice, conducerea sub influența substanțelor psihoactive nu impune atingerea unui nivel minim de concentrație al substanțelor, peste care fapta constituie infracțiune.

În literatura de specialitate acest subiect este tratat de multe ori superficial. Într-o lucrare[1] se arată doar că multe apărări se concentrează pe faptul că substanța psihoactivă depistată în corp a fost consumată cu mult timp înainte, iar la momentul conducerii autovehiculului făptuitorul nu se mai afla sub influența ei. Autorul acestei lucrări arată că, în astfel de situații, soluția corectă este să se dispună efectuarea unei expertize medico-legale toxicologice, fără însă a intra în mai multe detalii pe acest subiect.

Prin urmare, față de lipsa unor praguri minime, s-ar putea aprecia că depistarea oricărei cantități de substanță în corp, consumată oricând anterior conducerii unui vehicul, este de natură să conducă la reținerea infracțiunii de conducere sub influența substanțelor psihoactive.

Această poziție a fost adoptată în numeroase spețe, fiind întâlnite hotărâri de condamnare chiar și în situații în care intoxicația făptuitorului era serios pusă la îndoială de probele aflate la dosar.

Din păcate, optica de mai sus a fost, aparent, îmbrățișată și de Înalta Curte. Într-o decizie pronunțată în recurs în casație, ÎCCJ a arătat că „persoană se află sub influenţa substanţelor psihoactive, în sensul dispoziţiilor art. 336 alin. (2) C. pen., ori de câte ori în organismul său au fost introduse – prin ingerare, injectare, inhalare, fumat sau prin orice alt mod – substanţe susceptibile să producă efecte psihoactive, fiind irelevantă, sub acest aspect, cantitatea de substanţă consumată sau depistată în probele biologice ale făptuitorului, ulterior săvârşirii acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii analizate. În mod asemănător, persoana care a consumat astfel de substanţe se află sub influenţa lor chiar şi atunci când modificările aduse funcţiilor sale cognitive sau comportamentului nu sunt vizibile sau uşor identificabile.”

Considerăm că o astfel de concluzie care conduce la reținerea unei prezumții absolute de intoxicație este greșită pentru cel puțin 3 motive.

În primul rând, nu ține cont de importanța sintagmei exprese „sub influența substanțelor psihoactive” din conținutul art. 336, alin. (2) C. pen.. ÎCCJ arată, în Decizia nr. 365/RC/2020, că legea penală „nu definește înțelesul sintagmei <<aflată sub influența>>, regăsită în norma de incriminare, ceea ce înseamnă că expresiei supuse analizei i se atribuie sensul regăsit în vorbirea curentă, în care substantivul „influență“ desemnează, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, acțiunea exercitată asupra unui lucru sau asupra unei ființe, putând duce la schimbarea lor”.

Prin urmare, substanța psihoactivă trebuie să producă o acțiune asupra organismului făptuitorului, aptă să conducă la schimbarea unor caracteristici ale organismului – să influențeze în mod efectiv organismul. A considera altfel ar însemna să ignorăm existența sintagmei „sub influența” din cuprinsul textului de incriminare, fapt inacceptabil față de obligația de interpretare strictă a normei penale.

În al doilea rând, a prezuma că depistarea unei substanțe psihoactive în organismul făptuitorului dovedește dincolo de orice dubiu rezonabil că acesta se afla sub influența substanței respective încalcă în mod flagrant principiul in dubio pro reo și tinde să nege chiar prezumția de nevinovăție, punând făptuitorul în situația de a-i fi imposibil să probeze că nu se afla sub influența substanțelor psihoactive – fiind obligat să facă probatio diabolica.

În realitate, se pot imagina nenumărate cazuri în care pot apărea substanțe psihoactive în organismul unei persoane, dar aceasta să nu se afle sub influența lor în mod efectiv.

De pildă, poate exista cazul unei persoane supuse unei intervenții chirurgicale sub anestezie generală, căreia i-a fost administrat Fentanyl (un puternic medicament opioid). Desigur, efectul drogului este strict controlat și monitorizat de către medicul anestezist, iar la externare este evident că pacientul nu se mai afla sub influența acestuia. Totuși, în literatura de toxicologie se arată că opioidele apar în testele de urină chiar și la 72 de ore după administrare.

În această situație, este absurd a se aprecia că o persoană care conduce un vehicul la 72 de ore de la efectuarea unei operații în cadrul căreia i-a fost administrat Fentanyl comite infracțiunea de conducere sub efectul substanțelor psihoactive.

Același exemplu se poate da și în cazul consumării de droguri în scopuri recreaționale. Pot exista cazuri în care o persoană consumă, de exemplu, amfetamină. Și în cazul acestei substanțe se reține în literatura de specialitate că substanța poate fi depistată în urină chiar și la 4-5 zile de la administrare. Cu toate acestea, drogul are efect preț de cel mult 2-3 ore. Ne întrebăm astfel cum se poate prezuma în mod absolut, așa cum pare să considere Înalta Curte, că atâta timp cât o substanță (în orice cantitate) este depistată în organismul făptuitorului, acesta se află sub efectul acesteia?

În astfel de cazuri, făptuitorul ar trebui să aibă posibilitatea să probeze faptul că nu se afla sub efectul substanței, întrucât o astfel de probă poate fi obținută pe cale științifică – de exemplu prin efectuarea unui raport de expertiză medico-legală toxicologică – și poate fi coroborată cu alte probe din care să reiasă faptul că nu se afla sub influența substanțelor psihoactive – de exemplu declarații de martori care să probeze data consumului, mențiunile din fișa de evaluare întocmită de medic cu ocazia prelevării mostrelor biologice etc.

În al treilea rând, reținerea „prezumției de intoxicație” la care am făcut referire contravine scopului normei de incriminare. Art. 336 alin. (2) interzice conducerea unui vehicul pe drumurile publice de către persoane aflate sub influența substanțelor psihoactive cu scopul de a proteja siguranța traficului rutier și implicit viața/ integritate corporală a participanților la trafic.

Ne întrebăm, prin urmare, cum poate  o persoană care a consumat droguri cu câteva zile în urmă și care nu se mai află sub efectul lor (dar care încă pot fi depistate în organism) să pună în pericol traficul rutier? Mai mult, cum poate această persoană să pună în pericol traficul mai mult decât o persoană cu o alcoolemie de 0,75 ‰ (echivalentul a aproximativ două beri de 500 ml fiecare consumate în urmă cu 1 oră față de momentul conducerii), având în vedere că în cazul unei astfel de alcoolemii vorbim de o simplă contravenție?

Inechitatea în această situație este evidentă, iar reținerea unei infracțiuni în cazul consumului unei substanțe psihoactive cu câteva zile în urmă vs. reținerea unei contravenții în cazul consumului de alcool cu 1 oră în urmă contravine rolului de ultima ratio pe care ar trebui să îl aibă legea penală în reglarea raporturilor sociale.

Toate aceste aspecte ar trebui să ridice câteva semne de întrebare pentru cei chemați să interpreteze și să aplice dispozițiile art. 336, alin. (2) C. pen.. Impulsul de a marginaliza chestiunea consumului de droguri nu ar trebui să înfrângă prezumția de nevinovăție, iar dosarele penale cu acest obiect nu ar trebui să fie soluționate încă din momentul comunicării buletinului de analiză toxicologică la dosar.

***

Privind în ansamblu toate aceste aspecte, putem considera că abordarea extrem de restrictivă cu privire la infracțiunea de conducere a unui vehicul sub efectul substanțelor psihoactive nu este altceva decât rezultatul politicii naționale defectuoase privind gestionarea problemei drogurilor.

Și aici, la fel ca în propunerea legislativă amintită mai sus privind majorarea pedepselor pentru infracțiunile prevăzute de Legea 143/2000, ne lovim de o ostilitate nejustificată față de consumatori și de o ignorare (de multe ori voită) a problemei consumului de droguri, atât de către clasa politică, cât și de către actorii din lumea justiției. În aceste condiții, propunerea vădit nejustificată de majorare a pedepselor chiar și pentru consumul propriu nu mai apare ca fiind atât de surprinzătoare, însă în contextul normalizării consumului la nivel european ar trebui măcar să ne ridice câteva semne de întrebare și să conducă la o dezbatere serioasă și la conturarea unei strategii serioase și sustenabile cu privire la acest subiect.

---

[1] A se vedea, de exemplu, A. Radu, Infracțiuni Rutiere. Comentarii, doctrină și jurisprudență. Ed. a 2-a, ed. Hamangiu, București, 2021, pp. 299-300